STRÎMTURA

Având o poziţie geografică prielnică, prin localizarea pe râul Iza, aşezarea a fost locuită încă din cele mai vechi timpuri, fiind un centru important în vremea romană. Primele dovezi palpabile ale locuirii sunt o serie de obiecte de bronz care datează din secolul XI î.e.n. descoperite în anul 1885.

Prima menţiune documentară a numelui actual al comunei s-a făcut în anul 1362, într-o diplomă eliberată de către regele Carol Robert de Anjou, prin care pământul Szurduk (Strâmtura) este oferit lui Stanislau Kenezul. Denumirea localităţii provine de la aşezarea acesteia, pe valea râului Iza, care, datorită reliefului pietros, are o îngustare între dealul Piatra Ţiganului şi Prisaca.Localitatea Strâmtura era condusă de voievozii de la Cuhea, actual Bogdan Vodă, iar apoi de către voievodul Ioan de la Rozavlea în 1411. Evenimente marcante în viaţa comunităţii locale au fost invaziile tătarilor, din 1566 şi 1717. La ultima dintre bătălii, strâmturenii au respins atacul prin prinderea acestora între Strâmtura şi Bârsana.

Ulterior, comuna Strâmtura a trecut prin modificarile administrative ale istoriei moderne pe care le-a experimentat întregul teritoriu din care face parte. Totuşi, aflat la periferia rutelor modernităţii, în perioada Imperiului Habsburgic şi a Imperiului austro-ungar, Maramureşul, şi implicit comuna Strâmtura, şi-a păstrat specificul şi organizarea locală. Locuitorii regiunii au participat la momente precum revoluţia de la 1848-1849 sau la mişcarea naţională a românilor de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, la 1 decembrie 1918 Maramureşul unindu-se cu România.

După 1950, reorganizarea României pe model sovietic a impus resrierea limitelor administrative şi coletivizarea, care însă nu a avut loc şi în Strâmtura, unde terenul era mai puţin roditor şi nu permitea agricultura standardizată. Astfel, modul de viaţă agrar al locuitorilor comunei s-a păstrat, satul tradiţional continuând să existe după regulile împământenite aici de generaţii.

După anul 1989, orientarea locuitorilor către comunitatea proprie a însemnat mai puţine plecări în străinătate, strâmturenii fiind printre ultimii locuitori din Maramureş care şi-au căutat un rost pe alte meleaguri. Contribuind la menţinerea mentalităţilor şi a stilului de viaţă tradiţional şi pe de o parte, dar şi la repatrierea unor venituri mai mici pe de altă parte, plecarea cu întârziere a permis conservarea pentru mai mult timp a unei imagini nealterate a satului tradiţional, în prezent în Strâmtura casele vechi tradiţionale şi portul popular fiind mai frecvente decât casele “moderne” fără legătură cu arhitectura locală.

ROZAVLEA

La originea numelui comunei Rozavlea stau mai multe legende şi la fel de multe variante. Numele localităţii ar putea deriva din slavonul Rozavlete („a se revărsa”) sau de la sărbătoarea Rusaliilor. Însă bătrânii susţin că numele localităţii este dat de o legendă. „Se spune că, odinioară, Maramureşul istoric a fost locuit de oameni uriaşi. Cu timpul, în acel loc a rămas doar un bătrân care avea o fiică, pe nume Rozalia. Plimbându-se pe malurile Izei, fata a întâlnit un tânăr frumos, dar pitic, de care s-a îndrăgostit. Pentru a putea fi împreuna, fata s-a rugat să fie mai mică, iar flăcăul mai mare. Ruga lor a fost ascultată şi cei doi au făcut nuntă mare. Se spune că din cei doi s-au născut primii locuitori ai satului, motiv pentru care comună a primit numele de Rozalia, devenit ulterior Rozavlea”.

Comună Rozavlea este una dintre vechile aşezări din Maramureşul istoric, locuită de “dacii liberi” din cele mai vechi timpuri. În vremea cnezatelor şi voievodatelor, Rozavlea a făcut parte din Cnezatul de vale al Bogdăneştilor, fiind menţionată printre satele stăpânite de Iuga, fratele lui Bogdan, înainte de anul 1353, an în care se dă fiilor lui Iuga, Ştefan şi Ioan. După 1424, aşezarea devine centrul domeniilor urmaşilor lui Iuga “Possessio Rozalyia”. Tot din tradiţie, Rozavlea, fiind domeniu voievodal, a avut şi o mănăstire, până astăzi existând în partea de jos a localităţii, locuri denumite ca: “şesul mănăstirii” şi “dealul călugărului”. În zilele noastre mănăstirea prinde din nou viaţă în zona cu pricina.

Cele mai vechi urme de convieţuire umană datează însă din perioada neolitică, perioada fiind bine reprezentată de multiple descoperiri arheologice.

ȘIEU

Primăria Şieu

Din punct de vedere geografic, Şieu este aşezat în estul judeţului, în Depresiunea Maramureşului, la 100 km de municipiul Baia Mare. Se întinde pe cursul a două râuri, care o străbat: Iza pe o distanţă de de 3 km şi râul Şieuţ, afluent al acestuia, ce udă hotarul satului pe o distanţă de 7 km.

Prin localitate trece drumul judeţean modernizat Săcel-Vadu Izei, care o leagă de reşedinţa judeţului Baia-Mare şi de municipiul Sighetu Marmaţiei, aflat la o distanţă de 35 km, de Borşa şi de Vişeu de Sus, oraşe aflate la 45 km, precum şi de staţia CFR Iza la o distanţă de 16 km. Satul este străbătut de drumul Şieu-Botiza, fiind despărţit de comună Rozavlea de râul Iza.

În partea de nord şi est se învecinează cu comună Rozavlea, în partea de sud-est cu Bogdan Vodă, la sud cu Ieudul, iar la vest cu Botiza şi Poienile Izei.

Şieul are următoarele coordonate geografice: 41grade 53’25” longitudine estică, 47 grade 43’30” latitudine nordică.

În anul 1876 Şieul era comună şi făcea parte din judeţul Maramureş. Şieul fiind un sat de munte, prezintă un relief accidentat, cu puţine locuri netede.

Densitatea cea mai mare a caselor se află în apropiere de pod, construit peste râul Şieuţ, unde este şi centrul civic al satului. Şieul cuprinde trei cătune:

♦ Gârbovă, format din aproximativ 20-25 case

♦ Barlaia, format din 20-25 de case

♦ Şieuţ, format din 60-70de case, unde se află construită şi o şcoală cu 3 săli de clasă şi cancelarie.

Un mare rol în viaţa socială a satului l-a jucat oraşul Sighetu Marmaţiei, vechi centru cultural al Maramureşului. Majoritatea intelectualilor care s-au ridicat din satul Şieu, s-au instruit în şcoliile din Sighet. Tot aici era piaţa de desfacere a produselor agro-alimentare ale şieuanilor. Mai târziu după ce Vişeu de Sus a ajuns reşedinţa de raion, şieuanii s-au orientat mai mult spre acest oraş.

POIENILE IZEI

Image result for poze poienile izei maramures

Localitatea Poienile Izei face parte din zona istorico-etnografica denumită “Tara Maramureşului”, teritoriu locuit, conform mărturiilor arheologice, încă din paleoliticul superior.
Localitatea Poienile Izei s-a format în bazinul superior al Sieului, dată probabilă a întemeierii aşezării poate fi estimată în jurul anului 1350, prin interpretarea unor documente ale vremii, dar este atestată documentar din anul 1430 sub numele de Poienile lui Ilies, schimbându-şi în decursul timpului denumirea în Poienile Sieului (1480), Poienile Glodului (1600) şi în Poienile Izei din 1968.
Poienile Izei, este sat de deal, de tip tenacular cu structura risipită, el dezvoltându-se de-a lungul văilor ce îl străbat.
Biserica de lemn ce datează din anul 1604 este monument istoric şi de arhitectură de interes internaţional, ea fiind inclusă pe lista de monumente UNESCO.
Satul a păstrat structura tradiţională caracteristică aşezărilor de deal, formată din nuclee în care gospodăriile sunt compacte, aglomerate de-a lungul celor două drumuri principale, precum şi de mai multe ramificaţii cu gospodării dispersate sau chiar izolate, regăsindu-se parcelarul autentic şi structura gospodăriei ţărăneşti autentice, strâns legată de ocupaţia principală a locuitorilor, creşterea animalelor și culturile agricole.

Elemente ale cadrului natural
Din punct de vedere geografic, teritoriul administrativ al comunei Poienile Izei este situat în partea de vest a depresiunii Maramureşului, la contactul acesteia cu lanţul munţilor vulcanici Oaș-Gutâi-Țibleș, la o altitudine medie de 600 m.
Zona aparţine bazinului hidrografic al răului Iza, pârâurile ce străbat teritoriul administrativ şi localitatea caracterizându-se prin ape repezi, cu debite bogate.
Fauna este reprezentată de mamifere mari:

Urşi,
Cerbi,
Mistreţi

Şi păsări:

Cocoşul de munte,
Găinuşa de alun.

Pe teritoriul administrativ al comunei se află resurse naturale şi zone cu valoare pesagistică de interes local cum sunt izvoarele de apă minerală, precum şi pădurile de foiase şi conifere.

Relaţii în teritoriu
Comună Poienile Izei este situată în partea central-estica a judeţului Maramureş, la distanţă pe căile rutiere de comunicaţie de 105 km de reşedinţa de judeţ, municipiul Baia Mare, respectiv la 50 km de municipiul Sighetul Marmaţiei şi nu are în componenţa alt sat.
Teritoriul administrativ în suprafaţa de 1.645 ha se învecinează cu:

Strâmtura la nord,
Rozavlea la nord-est,
Botiza la sud.

BOTIZA

 

 

 

 

 

 

Comuna Botiza este situată în partea de nord a Transilvaniei, în centrul Județului Maramureș, dezvoltându-se în Piemontul Botizei , la confluența râului Botiza cu Valea Sasului.

Este situată la o distanță de 100 km de Municipiu Baia Mare (reședință de județ), 50 km de Municipiu Sighetu Marmației, în partea de nord-vest a județului Maramureș, Maramureșul istoric.
Comuna Botiza este formată începând cu anul 1995 dintr-o singură localitate (localitate omonimă), anterior acestui an de comună aparținând și satul Poienile Izei care a devenit comună de sine stătătoare. Botiza face parte din Țara Maramureșului, cunoscută și sub denumirea de ,,Maramureșul istoric” și este așezată din punct de vedere etno-cultural pe Valea Izei.
Atestată documentar in 1353 cu numele de Batizhaza, insemnând Casa lui Batiz, probabil de la întemeietorul localității. De-a lungul timpului, denumirea localității în scripte a cunoscut diverse variante, de la Batiz în 1411, Batizhaz în 1418, Batizfalva în 1487 și până la denumirea actuală de Botiza utilizată după Marea Unire de la 1918.
Botiza este o localitate veche românească, situată la poalele munților Țibleșului care conservă înca tradițiile și obiceiurile străvechi fiind vestită pentru covoarele tradiționale țesute din lână și vopsite exclusiv cu vopsele vegetale. Botiza face parte din zona etnografică a Maramureșului istoric, vatră de cultură și civilizație profund legată de viața pădurii și lucrătura în lemn, zonă care s-a remarcat datorită varietății peisajelor naturale, bogăției și culturii populare tradiționale, fiind totodată și locul în care tradițiile, portul și arta populară se păstrează ca nicăieri în țară.
Comuna Botiza nu are acces direct la transportul feroviar, cea mai apropiată gară CFR fiind Gara Iza din localitatea Săliștea de Sus care se află la aproximativ 26 de km de comună. Din această cauză accesul locuitorilor din Botiza la transportul feroviar este mai restrictiv decât accesul la transportul rutier.

IEUD

 

 

 

 

 

Ieudul este aşezat pe Valea Izei, între Sighet, Vişeu şi Borşa. A fost atestat documentar în anul 1365. Fost domeniu al voievodului Balc, nepotul lui Dragoş Vodă. La Ieud, biserica bătrână din deal a fost construită de familia nobilă locală Balea la începutul secolului XIV.
Biserica este cu aproape trei secole mai veche decât biserica de lemn din şes, a doua biserică de lemn din sat, şi una dintre cele mai vechi păstrate în Maramureş. În austeritatea ei exterioară, încălzită în interior de cioplitura consolelor şi de culorile vii ale picturii murale, biserica de lemn din Ieud Deal reprezintă un vârf al artei şi tehnicii de a construi biserici de lemn în Maramureş.

Ieudul, fost domeniu al voievodului Balc, nepotul lui Dragoş Vodă, a fost atestat documentar în anul 1365. Documentul din 2 februarie 1365 dat de Ludovic I, regele Ungariei, lui Balc şi fraţilor săi (fii ai lui Sas şi deci nepoţi ai lui Dragoş, primul domn al Moldovei) conţine prima menţionare a Ieudului. Totodată, acest document confirmă independenţa Moldovei lui Bogdan întemeietorul faţă de Ungaria. Un citat din acest document este dat mai jos.
„Noi… îi dăm o moşie numită Cuhea, în ţara noastră a Maramureşului cu satele Ieud, Bascov, amîndouă Vişăiele, Moiseni, Borşa…, cu toate pertinenţele sale, anume ape, păduri şi munţi şi orice s-ar ţine de ele, pe care moşie am luat-o de la Bogdan voievodul şi de la fiii lui, infidelii noştri notorii.”
În 1976 avea aproape 5000 de locuitori.

Are 2 biserici de lemn. Cele două biserici din Ieud sunt deosebit de frumos proporţionate, construcţii în stil maramureşan din lemn de brad, posedând pictura pe perete şi pânza, lipită la juxtapunere a bârnelor. Posedă icoane pe lemn şi pe sticlă de o mare valoare artistică. În cele două biserici s-au păstrat cărti de o deosebită valoare pentru istoria scrisului romanesc: “Codicele de la Ieud” în care sunt cuprinse şi trei manuscrise în limba română, fixate în timp la 1391; un Ceaslov tipărit la 1715 la Târgovişte; un liturghier datând de la 1759, tipărit la Iaşi; un penticostar tipărit la Bucureşti în 1743.

Biserica din deal datează din 1364, dar a fost reconstruită în secolul XVIII. Are hramul Naşterea Maicii Domnului. A fost inclusă în 1999 în patrimoniul mondial UNESCO, alături de alte şapte biserici maramureşene de lemn. Aici s-a găsit în 1921 codicele de la Ieud, o foarte veche scriere în limba română. Manuscrisul a fost datat de unii cercetători în secolul al XVI-lea. Alţii consideră că manuscrisul este din 1391, fiind anterior scrisorii boierului Neacşu din Cîmpulung. Tot din secolul al XIV-lea datează bisericile maramureşene de la Peri, Cuhea, Apşa de Mijloc, Sarasău, Bîrsana şi altele.
Biserica bătrână din deal a fost construită de familia nobilă locală Balea la începutul secolului XVII. Biserica este cu un secol mai veche decât biserica de lemn din şes, a doua biserică de lemn din sat, şi una dintre cele mai vechi păstrate în Maramureş. În austeritatea ei exterioară, încălzită în interior de cioplitura consolelor şi de culorile vii ale picturii murale, biserica de lemn din Ieud Deal reprezintă un vârf al artei şi tehnicii de a construi biserici de lemn în Maramureş. Valoarea ei este dublată de un ansamblu pictural de cea mai bună calitate, cea mai reprezentativă operă a cunoscutului zugrav itinerant local Alexandru Ponehalschi.
Biserica cea bătrână din deal în Ieud a intrat în centrul atenţiei încă de la începuturile cercetării româneşti în Maramureş, în urmă cu un secol. Ioan Mihalyi de Apşa a remarcat-o în 1900 printre cele mai frumoase din Maramureş. În 1909, Ioan Bârlea a adunat inscripţiile din biserică în valoroasa să colecţie de însemnări din bisericile maramureşene. Doi ani mai târziu, Tit Bud a datat biserica din 1364, considerând-o cea mai veche biserică din Maramureş. Binecunoscutul etnograf Tache Papahagi a remarcat biserica din Ieud Deal în cercetarea sa în Maramureş, în primii ani după primul război mondial, pentru picturile murale bine conservate, pe care le-a ilustrat în unul din puţinele clişee apărute în cartea sa. Structura şi mai ales pictura au fost descrise mai pe larg de Victor Brătulescu în 1941, care a publicat şi 18 imagini şi 8 schiţe. Tot atunci au fost făcute primele relevee ale bisericii, de arhitectul N. Chioreanu. Mult mai târziu, în 1968, I. D. Ştefănescu a reluat descrierea temelor principale din pictura bisericii. Tot de pictură murală, dar mult mai sistematizat, s-a ocupat şi Anca Pop Bratu în 1982. Biserica a fost documentată, studiată şi datată dendrocronologic în 1997 în timpul ultimei restaurări. În prezent, 2007-2009, pictura bisericii trece printr-un necesar proces de restaurare şi conservare.

 

DRAGOMIREȘTI

 

 

 

 

 

Situată în estul judeţului Maramureş, în depresiunea Maramureşului, la 101 km de municipiul Baia Mare, 45 km faţă de Sighetu-Marmaţiei şi 35 km faţă de oraşele Borşa şi Vişeu, localitatea Dragomireşti se întinde pe cursurile a două râuri care o străbat: Iza şi Baicu.
După aspect, Dragomireştiul este o localitate de o rară frumuseţe, concentrată, aşezată la poalele Muntelui Ţibleş. Falnicul şi bătrânul Ţibleş împreună cu “aprigul” Baicu formează o panoramă deosebit de frumoasă, fiind un punct de atracţie pentru localnici şi turişti.
Oraşul se întinde pe o distanţă de 5 km, pe drumul judeţean nr.186, care leagă municipiul Sighetu-Marmaţiei de oraşul Borşa.

Bogate în păduri şi păşuni alpine, având lunci şi terase fertile, coline favorabile agriculturii şi creşterii vitelor, aceste meleaguri au fost locuite din timpuri străvechi, localitatea existând mult înaintea primei atestări şi continuând alte aşezări mai vechi aparţinătoare dacilor liberi. Dacă lipsesc documentele scrise, realitatea vieţii de aici dovedeşte vechimea pe aceste locuri cu argumente de ordin arheologic, etnografic şi lingvistic.

Pe baza cercetărilor arheologice, istoria localităţii este reconstituită începând din perioada comunei primitive. Bogăţia de resurse metalifere existenţa în localitate a permis dezvoltarea unei metalurgii ale cărei începuturi coincid cu epoca bronzului târziu. Mărturii ale acestei culturi materiale, ale acestei civilizaţii, au fost înregistrate în urma unor descoperiri concretizate în diferite obiecte de bronz din mai multe localităţi ale Maramureşului, printre care şi Dragomireştiul. Depozitul de bronz de la Dragomireşti, păstrat în colecţia lui E.Andrassy din Valea lui Mihai a ajuns în anul 1950, la Muzeul Naţional din Budapesta.

În ceea ce priveşte localizarea şi individualizarea pe teren a acestei aşezări, izvoarele scrise şi anchetele de pe teren, confirmă că pe locul comunei Dragomireşti, atestată documentar abia în anul 1405, au existat într-adevăr două aşezări, două nuclee foarte vechi, cuprinse în Cnezatul de Vale al Bogdăneştilor, în partea ce i-a revenit lui Bogdan după împărţirea cu fratele său Iuga.

Pe aceste meleaguri, dacii au constituit o lume fortificată de-a lungul graniţei, a cărei amintire o păstrează dealurile “Grâul Vărului”, “Turnul”, “Cetaţeaua” şi “La Strajă”. Aceste dealuri aveau menirea de a-i apăra pe localnici împotriva popoarelor migratoare care au trecut pe aici.

La sfârşitul sec.al XIV-lea odată cu moartea lui Balc (1403), Voievodatul Maramureşului dispare, fiind înlocuit cu comitatul condus de un rege străin, iar cnezatele Ţării Maramureşului sunt împărţite în patru ieraşe, Dragomireştiul intrând în ieraşul de sus ce cuprindea Valea Izei şi Valea Vişeului.

Mai târziu, Dragomireştiul, la fel ca şi alte sate a fost condus de pretori, care erau aleşi din populaţia nobilă. Aceştia conduceau satul ajutat de sfatul bătrânilor, care judecau pricinile mărunte dintre săteni, stabilind rânduiala stăpânirii bunurilor comune (păşuni şi păduri folosite în devălmăşie, cum ne-o dovedeşte şi existenţa până târziu a Composesoratului = posesori comuni din Dragomireşti şi Cuhea a terenurilor neagricole situate pe Izvor, care în anul 1923, prin Legea Agrară din Transilvania, Banat şi Maramureş a fost expropriat, constituindu-se pădurile comunale).

 

SĂLIȘTEA DE SUS

 

 

 

 

 

Localitatea Săliștea de Sus este situată în culoarul larg al Văii Izei cu aspect depresionar ce se inscrie ca o zonă joasă a Depresiunii Maramureș, având un relief de dealuri prelungite cu spinările alungite, dominată de măguri ce depășesc chiar 1000 m altitudine. Localitatea are o altitudine medie de 670 m și se desfășoară de o parte și de alta a Râului Iza și a afluenților mai importanți Buleasa și Valea Câmpu Cailor, drumul județean 186 ce leagă municipiul Sighetu Marmației de zona Borșa.  Suprafața de formă ovoidală este de 64,77 km2 reprezentând 1,06 din suprafața județului.

Depresiunea Maramureșului a favorizat, prin poziția geografică și bogățiile sale naturale, activitățile umane încă din timpuri străvechi. Încadrându-se în această zonă, în Săliștea de Sus cele mai vechi urme ale omului sunt atestate prin descoperiri întâmplătoare: fragmente de ceramică, un toporaș de bronz. Dar săpăturile efectuate de arheologi la Sighetu Marmației, Bârsana, Cuhea, unde s-au descoperit adevărate depozite de bronzuri, ne face să credem că și pe teritoriul de azi a Săliștei exista o așezare omenească.

Etimologia localității trebuie căutată în apelativul săliște, denumire dată în evul mediu locului pe care fusese sau pe care era așezat un sat (altă variantă-loc înconjurat de păduri). În documente, localitatea este amintită pentru prima dată în anul 1365, într-o diplomă dată de regele Ungariei, Ludovic I, sub forma de Keethzeleste, ceea ce înseamnă că se știa de două localități ce purtau numele de Săliște. (Probabil că existau două comunități,de-o parte și de alta a Izei, care mai târziu s-au contopit într-una singură).Prin această diplomă regele dăruia voievodului Balc, fiul lui Sas, moșia de la Cuhea cu satele Ieud, Bocicoiel,cele două Vișeauă, Moisei, Borșa și cele două Săliști, care toate fuseseră înainte ale voievodului Bogdan și fiilor săi.

Maramureșenii au participat cu multă vitejie la expedițiile militare conduse de voievodul transilvănean Iancu de Hunedoara și de fiul său Matei Corvin, regele Ungariei. Printre cei răsplătiți pentru credință și vitejie  îi găsim și pe săliștenii Grad și Vlad. Dintre maramureșeni și-a recrutat Matei Corvin faimoasa Armată  Neagră, în amintirea căreia în mai multe sate maramureșene, printre care și Săliștea, sătenii poartă sumane negre.

SĂCEL

Săcelul este una din comunele județului Maramureș, așezată în sud-estul acestuia, în marea unitate de relief cunoscută sub numele de Depresiunea Maramureș. Este prima comună în subunitatea Valea Izei, fiind așezată nu departe de ‘’Izvorul Albastru‘’ al acesteia, la o distanţă de 23 km faţă de orașul Vișeul de Sus, la 56 km faţă de orașul Sighetul Marmației şi la 122 km faţă de municipiul Baia Mare.
Săcel este ultima localitate de pe Valea Izei în amonte, şi de aici se face trecerea spre Valea Vişeului peste pasul din Dealul Moiseiului (spre Nord-Est) şi spre Transilvania (mai precis Năsăud, spre Sud) prin pasul Dealul Ştefăniţei, care desparte Munţii Rodnei (la Est) de Munţii Ţibleşului (la Vest).
Săcel este un centru de ceramică roşie nesmălţuită, cu tradiţie foarte veche, având forme şi ornamente de origine dacică. Aşezare pitorească dominată de M-ţii Rodnei la S-E, dealurile Frăsinişului la N-E, Oşoiu la N-V şi Seciu la S-V.

Pe teritoriul comunei viața a pulsat din cele mai vechi timpuri, lucrul acesta fiind dovedit de descoperirea în anul 1968 a unui toporaș de luptă din epoca bronzului.

În perioada migrației popoarelor aici trăiau dacii liberi, existenţa dacilor ne este dovedită de denumirea unei văi cu toponimul Dobrodava – drob=mic, dava=așezare – păstrată până azi ne dovedeşte originea dacică a unor denumiri de văi, râuri, aşezări, munţi, dealuri şi prin această vechimea lor şi a localităţii. În partea de apus a comunei a fost dovedită științific existenţa unei cetăţi dacice – Dobrodava, în apropierea pădurii Măgura şi care avea ca scop să oprească popoarele migratoare ce treceau pe aici. Tot dacică este şi denumirea râului Iza. Pe teritoriul comunei se întâlnesc şi denumiri de origine romană – muntele Troianul – dovedindu-se legăturile care au continuat între dacii liberi şi provincia Dacia romană. Pentru săceleni influenţa romană s-a observat mai ales în olărit, în tehnica arderii oalelor la roşu într-un cuptor de tip roman primitiv.

Diminutivul de “sătucel” a fost dat localității pentru întinderea lui mică de la început, care pe măsură ce se mărește ca suprafață şi populație, rămâne Săcel.

După 1326 Săcelul se numără printre cele 13 cnezate care se mai menţineau în Maramureş, după ce regatul maghiar îşi intensificase influenţa aici.
Prima atestare documentară apare în 2 februarie 1365 într-o diplomă a regelui Ungariei, Ludovic  I. Denumirea Săcelului este atestată tot în limba maghiară în secolele XV, XIX şi XX. Astfel în 1453-Zachol, 1468–Szatszal,
1495–Zachyalt, 1828-szatsal, 1851-Szacsol, 1913–Izaszacsal. Se observă că de-a lungul istoriei, de când începe să fie amintit în diferite împrejurări, Săcelul apare denumit în limba maghiară. Aceasta deoarece regatul maghiar a maghiarizat în mod forţat majoritatea satelor sau familiilor româneşti din aceste ţinuturi.
În Săcel bisericile din timpuri îndepărtate erau ridicate numai din lemn, astfel încă înainte de 1717 aici erau două asemenea biserici cărora în acest an le-au dat foc tătarii în trecerea lor prin Săcel spre Borşa. După trecerea tătarilor s-a ridicat o altă biserică în 1728, dar şi aceasta a ars cu ocazia unui incendiu întâmplător la o casă din apropiere, care s-a extins şi a devastat mai multe gospodării din jur. Tot în prima perioadă a sec .al XVIII-lea  a existat în Săcel şi o mănăstire, a cărei biserică a fost dusă la Sighet  între 1746-1754 şi a servit pentru românii din acest oraş până în 1808.
Mănăstirea a funcţionat până în 1787 când a fost părăsită. În anul 1909 a fost terminată prima biserică din piatră, construită de credincioşii greco-catolici, iar între anii 1931-1934 a fost ridicată o a doua biserică din piatră de către credincioşii ortodocşi din comună.