Author: ClickWeb

Din punct de vedere geografic, Şieu este aşezat în estul judeţului, în Depresiunea Maramureşului, la 100 km de municipiul Baia Mare. Se întinde pe cursul a două râuri, care o străbat: Iza pe o distanţă de de 3 km şi râul Şieuţ, afluent al acestuia, ce udă hotarul satului pe o distanţă de 7 km.

Prin localitate trece drumul judeţean modernizat Săcel-Vadu Izei, care o leagă de reşedinţa judeţului Baia-Mare şi de municipiul Sighetu Marmaţiei, aflat la o distanţă de 35 km, de Borşa şi de Vişeu de Sus, oraşe aflate la 45 km, precum şi de staţia CFR Iza la o distanţă de 16 km. Satul este străbătut de drumul Şieu-Botiza, fiind despărţit de comună Rozavlea de râul Iza.

În partea de nord şi est se învecinează cu comună Rozavlea, în partea de sud-est cu Bogdan Vodă, la sud cu Ieudul, iar la vest cu Botiza şi Poienile Izei.

Şieul are următoarele coordonate geografice: 41grade 53’25” longitudine estică, 47 grade 43’30” latitudine nordică.

În anul 1876 Şieul era comună şi făcea parte din judeţul Maramureş. Şieul fiind un sat de munte, prezintă un relief accidentat, cu puţine locuri netede.

Densitatea cea mai mare a caselor se află în apropiere de pod, construit peste râul Şieuţ, unde este şi centrul civic al satului. Şieul cuprinde trei cătune:

♦ Gârbovă, format din aproximativ 20-25 case

♦ Barlaia, format din 20-25 de case

♦ Şieuţ, format din 60-70de case, unde se află construită şi o şcoală cu 3 săli de clasă şi cancelarie.

Un mare rol în viaţa socială a satului l-a jucat oraşul Sighetu Marmaţiei, vechi centru cultural al Maramureşului. Majoritatea intelectualilor care s-au ridicat din satul Şieu, s-au instruit în şcoliile din Sighet. Tot aici era piaţa de desfacere a produselor agro-alimentare ale şieuanilor. Mai târziu după ce Vişeu de Sus a ajuns reşedinţa de raion, şieuanii s-au orientat mai mult spre acest oraş.

Comuna Botiza este situată în partea de nord a Transilvaniei, în centrul Județului Maramureș, dezvoltându-se în Piemontul Botizei , la confluența râului Botiza cu Valea Sasului.

Este situată la o distanță de 100 km de Municipiu Baia Mare (reședință de județ), 50 km de Municipiu Sighetu Marmației, în partea de nord-vest a județului Maramureș, Maramureșul istoric.
Comuna Botiza este formată începând cu anul 1995 dintr-o singură localitate (localitate omonimă), anterior acestui an de comună aparținând și satul Poienile Izei care a devenit comună de sine stătătoare. Botiza face parte din Țara Maramureșului, cunoscută și sub denumirea de ,,Maramureșul istoric” și este așezată din punct de vedere etno-cultural pe Valea Izei.
Atestată documentar in 1353 cu numele de Batizhaza, insemnând Casa lui Batiz, probabil de la întemeietorul localității. De-a lungul timpului, denumirea localității în scripte a cunoscut diverse variante, de la Batiz în 1411, Batizhaz în 1418, Batizfalva în 1487 și până la denumirea actuală de Botiza utilizată după Marea Unire de la 1918.
Botiza este o localitate veche românească, situată la poalele munților Țibleșului care conservă înca tradițiile și obiceiurile străvechi fiind vestită pentru covoarele tradiționale țesute din lână și vopsite exclusiv cu vopsele vegetale. Botiza face parte din zona etnografică a Maramureșului istoric, vatră de cultură și civilizație profund legată de viața pădurii și lucrătura în lemn, zonă care s-a remarcat datorită varietății peisajelor naturale, bogăției și culturii populare tradiționale, fiind totodată și locul în care tradițiile, portul și arta populară se păstrează ca nicăieri în țară.
Comuna Botiza nu are acces direct la transportul feroviar, cea mai apropiată gară CFR fiind Gara Iza din localitatea Săliștea de Sus care se află la aproximativ 26 de km de comună. Din această cauză accesul locuitorilor din Botiza la transportul feroviar este mai restrictiv decât accesul la transportul rutier.

Ieudul este aşezat pe Valea Izei, între Sighet, Vişeu şi Borşa. A fost atestat documentar în anul 1365. Fost domeniu al voievodului Balc, nepotul lui Dragoş Vodă. La Ieud, biserica bătrână din deal a fost construită de familia nobilă locală Balea la începutul secolului XIV.
Biserica este cu aproape trei secole mai veche decât biserica de lemn din şes, a doua biserică de lemn din sat, şi una dintre cele mai vechi păstrate în Maramureş. În austeritatea ei exterioară, încălzită în interior de cioplitura consolelor şi de culorile vii ale picturii murale, biserica de lemn din Ieud Deal reprezintă un vârf al artei şi tehnicii de a construi biserici de lemn în Maramureş.

Ieudul, fost domeniu al voievodului Balc, nepotul lui Dragoş Vodă, a fost atestat documentar în anul 1365. Documentul din 2 februarie 1365 dat de Ludovic I, regele Ungariei, lui Balc şi fraţilor săi (fii ai lui Sas şi deci nepoţi ai lui Dragoş, primul domn al Moldovei) conţine prima menţionare a Ieudului. Totodată, acest document confirmă independenţa Moldovei lui Bogdan întemeietorul faţă de Ungaria. Un citat din acest document este dat mai jos.
„Noi… îi dăm o moşie numită Cuhea, în ţara noastră a Maramureşului cu satele Ieud, Bascov, amîndouă Vişăiele, Moiseni, Borşa…, cu toate pertinenţele sale, anume ape, păduri şi munţi şi orice s-ar ţine de ele, pe care moşie am luat-o de la Bogdan voievodul şi de la fiii lui, infidelii noştri notorii.”
În 1976 avea aproape 5000 de locuitori.

Are 2 biserici de lemn. Cele două biserici din Ieud sunt deosebit de frumos proporţionate, construcţii în stil maramureşan din lemn de brad, posedând pictura pe perete şi pânza, lipită la juxtapunere a bârnelor. Posedă icoane pe lemn şi pe sticlă de o mare valoare artistică. În cele două biserici s-au păstrat cărti de o deosebită valoare pentru istoria scrisului romanesc: “Codicele de la Ieud” în care sunt cuprinse şi trei manuscrise în limba română, fixate în timp la 1391; un Ceaslov tipărit la 1715 la Târgovişte; un liturghier datând de la 1759, tipărit la Iaşi; un penticostar tipărit la Bucureşti în 1743.

Biserica din deal datează din 1364, dar a fost reconstruită în secolul XVIII. Are hramul Naşterea Maicii Domnului. A fost inclusă în 1999 în patrimoniul mondial UNESCO, alături de alte şapte biserici maramureşene de lemn. Aici s-a găsit în 1921 codicele de la Ieud, o foarte veche scriere în limba română. Manuscrisul a fost datat de unii cercetători în secolul al XVI-lea. Alţii consideră că manuscrisul este din 1391, fiind anterior scrisorii boierului Neacşu din Cîmpulung. Tot din secolul al XIV-lea datează bisericile maramureşene de la Peri, Cuhea, Apşa de Mijloc, Sarasău, Bîrsana şi altele.
Biserica bătrână din deal a fost construită de familia nobilă locală Balea la începutul secolului XVII. Biserica este cu un secol mai veche decât biserica de lemn din şes, a doua biserică de lemn din sat, şi una dintre cele mai vechi păstrate în Maramureş. În austeritatea ei exterioară, încălzită în interior de cioplitura consolelor şi de culorile vii ale picturii murale, biserica de lemn din Ieud Deal reprezintă un vârf al artei şi tehnicii de a construi biserici de lemn în Maramureş. Valoarea ei este dublată de un ansamblu pictural de cea mai bună calitate, cea mai reprezentativă operă a cunoscutului zugrav itinerant local Alexandru Ponehalschi.
Biserica cea bătrână din deal în Ieud a intrat în centrul atenţiei încă de la începuturile cercetării româneşti în Maramureş, în urmă cu un secol. Ioan Mihalyi de Apşa a remarcat-o în 1900 printre cele mai frumoase din Maramureş. În 1909, Ioan Bârlea a adunat inscripţiile din biserică în valoroasa să colecţie de însemnări din bisericile maramureşene. Doi ani mai târziu, Tit Bud a datat biserica din 1364, considerând-o cea mai veche biserică din Maramureş. Binecunoscutul etnograf Tache Papahagi a remarcat biserica din Ieud Deal în cercetarea sa în Maramureş, în primii ani după primul război mondial, pentru picturile murale bine conservate, pe care le-a ilustrat în unul din puţinele clişee apărute în cartea sa. Structura şi mai ales pictura au fost descrise mai pe larg de Victor Brătulescu în 1941, care a publicat şi 18 imagini şi 8 schiţe. Tot atunci au fost făcute primele relevee ale bisericii, de arhitectul N. Chioreanu. Mult mai târziu, în 1968, I. D. Ştefănescu a reluat descrierea temelor principale din pictura bisericii. Tot de pictură murală, dar mult mai sistematizat, s-a ocupat şi Anca Pop Bratu în 1982. Biserica a fost documentată, studiată şi datată dendrocronologic în 1997 în timpul ultimei restaurări. În prezent, 2007-2009, pictura bisericii trece printr-un necesar proces de restaurare şi conservare.