STRÎMTURA

Având o poziţie geografică prielnică, prin localizarea pe râul Iza, aşezarea a fost locuită încă din cele mai vechi timpuri, fiind un centru important în vremea romană. Primele dovezi palpabile ale locuirii sunt o serie de obiecte de bronz care datează din secolul XI î.e.n. descoperite în anul 1885.

Prima menţiune documentară a numelui actual al comunei s-a făcut în anul 1362, într-o diplomă eliberată de către regele Carol Robert de Anjou, prin care pământul Szurduk (Strâmtura) este oferit lui Stanislau Kenezul. Denumirea localităţii provine de la aşezarea acesteia, pe valea râului Iza, care, datorită reliefului pietros, are o îngustare între dealul Piatra Ţiganului şi Prisaca.Localitatea Strâmtura era condusă de voievozii de la Cuhea, actual Bogdan Vodă, iar apoi de către voievodul Ioan de la Rozavlea în 1411. Evenimente marcante în viaţa comunităţii locale au fost invaziile tătarilor, din 1566 şi 1717. La ultima dintre bătălii, strâmturenii au respins atacul prin prinderea acestora între Strâmtura şi Bârsana.

Ulterior, comuna Strâmtura a trecut prin modificarile administrative ale istoriei moderne pe care le-a experimentat întregul teritoriu din care face parte. Totuşi, aflat la periferia rutelor modernităţii, în perioada Imperiului Habsburgic şi a Imperiului austro-ungar, Maramureşul, şi implicit comuna Strâmtura, şi-a păstrat specificul şi organizarea locală. Locuitorii regiunii au participat la momente precum revoluţia de la 1848-1849 sau la mişcarea naţională a românilor de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, la 1 decembrie 1918 Maramureşul unindu-se cu România.

După 1950, reorganizarea României pe model sovietic a impus resrierea limitelor administrative şi coletivizarea, care însă nu a avut loc şi în Strâmtura, unde terenul era mai puţin roditor şi nu permitea agricultura standardizată. Astfel, modul de viaţă agrar al locuitorilor comunei s-a păstrat, satul tradiţional continuând să existe după regulile împământenite aici de generaţii.

După anul 1989, orientarea locuitorilor către comunitatea proprie a însemnat mai puţine plecări în străinătate, strâmturenii fiind printre ultimii locuitori din Maramureş care şi-au căutat un rost pe alte meleaguri. Contribuind la menţinerea mentalităţilor şi a stilului de viaţă tradiţional şi pe de o parte, dar şi la repatrierea unor venituri mai mici pe de altă parte, plecarea cu întârziere a permis conservarea pentru mai mult timp a unei imagini nealterate a satului tradiţional, în prezent în Strâmtura casele vechi tradiţionale şi portul popular fiind mai frecvente decât casele “moderne” fără legătură cu arhitectura locală.