DRAGOMIREȘTI

 

 

 

 

 

Situată în estul judeţului Maramureş, în depresiunea Maramureşului, la 101 km de municipiul Baia Mare, 45 km faţă de Sighetu-Marmaţiei şi 35 km faţă de oraşele Borşa şi Vişeu, localitatea Dragomireşti se întinde pe cursurile a două râuri care o străbat: Iza şi Baicu.
După aspect, Dragomireştiul este o localitate de o rară frumuseţe, concentrată, aşezată la poalele Muntelui Ţibleş. Falnicul şi bătrânul Ţibleş împreună cu “aprigul” Baicu formează o panoramă deosebit de frumoasă, fiind un punct de atracţie pentru localnici şi turişti.
Oraşul se întinde pe o distanţă de 5 km, pe drumul judeţean nr.186, care leagă municipiul Sighetu-Marmaţiei de oraşul Borşa.

Bogate în păduri şi păşuni alpine, având lunci şi terase fertile, coline favorabile agriculturii şi creşterii vitelor, aceste meleaguri au fost locuite din timpuri străvechi, localitatea existând mult înaintea primei atestări şi continuând alte aşezări mai vechi aparţinătoare dacilor liberi. Dacă lipsesc documentele scrise, realitatea vieţii de aici dovedeşte vechimea pe aceste locuri cu argumente de ordin arheologic, etnografic şi lingvistic.

Pe baza cercetărilor arheologice, istoria localităţii este reconstituită începând din perioada comunei primitive. Bogăţia de resurse metalifere existenţa în localitate a permis dezvoltarea unei metalurgii ale cărei începuturi coincid cu epoca bronzului târziu. Mărturii ale acestei culturi materiale, ale acestei civilizaţii, au fost înregistrate în urma unor descoperiri concretizate în diferite obiecte de bronz din mai multe localităţi ale Maramureşului, printre care şi Dragomireştiul. Depozitul de bronz de la Dragomireşti, păstrat în colecţia lui E.Andrassy din Valea lui Mihai a ajuns în anul 1950, la Muzeul Naţional din Budapesta.

În ceea ce priveşte localizarea şi individualizarea pe teren a acestei aşezări, izvoarele scrise şi anchetele de pe teren, confirmă că pe locul comunei Dragomireşti, atestată documentar abia în anul 1405, au existat într-adevăr două aşezări, două nuclee foarte vechi, cuprinse în Cnezatul de Vale al Bogdăneştilor, în partea ce i-a revenit lui Bogdan după împărţirea cu fratele său Iuga.

Pe aceste meleaguri, dacii au constituit o lume fortificată de-a lungul graniţei, a cărei amintire o păstrează dealurile “Grâul Vărului”, “Turnul”, “Cetaţeaua” şi “La Strajă”. Aceste dealuri aveau menirea de a-i apăra pe localnici împotriva popoarelor migratoare care au trecut pe aici.

La sfârşitul sec.al XIV-lea odată cu moartea lui Balc (1403), Voievodatul Maramureşului dispare, fiind înlocuit cu comitatul condus de un rege străin, iar cnezatele Ţării Maramureşului sunt împărţite în patru ieraşe, Dragomireştiul intrând în ieraşul de sus ce cuprindea Valea Izei şi Valea Vişeului.

Mai târziu, Dragomireştiul, la fel ca şi alte sate a fost condus de pretori, care erau aleşi din populaţia nobilă. Aceştia conduceau satul ajutat de sfatul bătrânilor, care judecau pricinile mărunte dintre săteni, stabilind rânduiala stăpânirii bunurilor comune (păşuni şi păduri folosite în devălmăşie, cum ne-o dovedeşte şi existenţa până târziu a Composesoratului = posesori comuni din Dragomireşti şi Cuhea a terenurilor neagricole situate pe Izvor, care în anul 1923, prin Legea Agrară din Transilvania, Banat şi Maramureş a fost expropriat, constituindu-se pădurile comunale).

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *